Privesc în jur și totul îmi pare nou.
Angajată în vieți sociale stranii, lumea vie e turbată de minutele ei de celebritate. Își aruncă sexul în stradă pentru a fi văzută; adorată. O plăcere care dispare ca o urmă de parfum în praful serilor.
Cruci în cimitire digitale, trăgând cu dinții de timp, imploră să nu își lase posesorii să fie înghițiți de Uitare.
E un miros de marketing la fiecare pas. Cristoși meditează în stări alterate la brandul uleiului care îi face să lucească.
Fecioare Maria recomandă absorbante cu aripioare care te poartă spre ceruri.
Religia rezistă și în cele mai goale peisaje ale sufletului. Își schimbă discret zeii și continuă să respire aerul poluat al planetei.
Dincolo de ușile unde se odihnesc în lemn, pe umerii blocurilor care oftează mut, suflete apatice fumează, beau, privind fluxul metalic de vietăți artificiale de sub ei.
Păsările negre suspină la gândul că n-au murit cât încă erau dinozauri. În izolare poți să te ștergi la cur cu societatea, dar o vei vedea zâmbind cu mândria acelui „Ți-am zis eu” la marginea patului tău de spital, când vei muri treptat de singurătate.
Vei vedea atunci cum Moartea umblă prin saloane de internare ca prin Carrefour, cu căruciorul de produse, printre paturile murdare de corpuri fără asigurare medicală. Dar e destul timp pentru astfel de gânduri.
Undeva în afara capului meu, trupuri de femeie își schimbă seducător relieful. Pe spatele unora se vede Graz, Praga, Sofia, Barcelona sau Londra. Pe al altora doar os și uitare. Cu toate astea, îmi golesc ochii, păstrându-i albi precum cămășile ce mă îngroapă. Joc cărți distrat și beau vin roșu când simt că sângele nu-mi mai ajunge la inimă. Din când în când, în clinica mea răbdătoare, mai las câte o persoană să intre pentru autopsie. De fiecare dată, cauza morții pare să fie fumul vreunui oraș cu nume de sfânt, în care credea că va trăi pentru totdeauna. E romantic cumva să te gândești cum, în ochii lor tulburi, criminalii poartă elegant fețele eroilor de legendă. E de înțeles câteodată, sunt așa ușor de confundat.
Cu toate astea, timpul trece și sunt prea obosit să mai împart dreptate. Să repar ce, fără îndoială, nimeni nu consideră stricat.
Astfel, vara, în stomacul mării mă găsești legănat de furtunile ce-mi mângâie fața. Visând sub interminabila apă la întrebări scrijelite răbdător pe pereții memoriei, de primele depresii.
Seara, când soarele cască deasupra Constanței, sunt pe acoperișuri, așteptând până se întunecă, o ploaie roșie de meteoriți, care să-mi așeze în cenușă visele la culcare. Dar exagerez. Nu e chiar atât de rău întotdeauna.
Din străzile unde neonul sângeriu se întinde peste mașini ca o piele bolnava, idei încă îmi scânteiază din simțuri. Idei care mă poartă pe roți, șine sau aripi prin zecile de inimi străine ale Europei. Și așa mai uit un pic, mai trece o zi și mă ia prin surprindere aniversarea a încă unui an din viață.
No comments:
Post a Comment