03/20/2015 Poate Salome, poate Selenne; scrisul era sters

 Cu pași grăbiți, incerți. Precum combinații de safe.

Îmi pierd viața prin apartamente străine. Mă trezesc și adorm. În jurul meu, obiecte mă trag de mânecă. Pe o măsuță, eticheta unui pahar întreabă: „What are you thinking of?”

Nu știu. Nimic important. Nimic. Sunt trecut. Pe lângă clădiri. Pe lângă oameni.
Trecut de amintiri. De episodul în care inger ez ceva și trec. Mai departe. Mai aproape.

Aș vrea să pot trece peste. Sau pe sub. Sau pe oriunde.
Cu ochiul liber observ atomi de indiferență. Se așază cuminți unul peste altul. Se ascund în mine prin răni. Și adorm. Adorm visând Praga. Visând picturile din colțurile cărora un nume mușcă discret: Selenne.

Mă trezesc oftând. În iad ești singur. La fel și în paradis. Și în purgatoriu. Și pe pământ.

Umblu pe sub stâlpi de înaltă tensiune cu propria tensiune la pământ. Un spectru de carne bântuind silozuri, hale. Alte spectre de ciment și cărămidă.
Mergând, aud șoapte. Îmi e greu să mă conving că toți oamenii din mine sunt unul singur. Antene TV încearcă, precum mâini bolnave, să prindă cerul osos. Le ignor de multe ori. Le iau cu mine acasă și le contemplez acolo, în liniște.

Uneori, pe pereți, din milă, universul îmi scrie câte o poezie. Mă încântă un pic, gestul copilăresc, dar rămân asa, in liniste, ca o molie fără bec.

02/13/2015

 Intr-o dupa-amiaza m-am trezit, cu ochii inrositi de oboseala, si m-am holbat prelung in oglinda.

Nici un fir alb de par, nici o urma pronuntata de riduri. Dar sunt batran. Consumat de vise excesive care se detoneaza de peretii realitatii precum masini in secunda dinaintea unui atentat. 

In prezenta luminii plictisite, mi-am inchis nasturii rabdator. Mi-am citit cartile, vazut filmele si scris randurile. Am baut cafeaua si berea neagra si aruncat o piele mulata peste tot ce am sub coaste ca totul sa fie macar in aparenta viu. In fiecare zi in alt loc. In fiecare loc, golit de oameni. Golit de vreun ideal bine definit. Ascultand Cave, Cohen, Dylan sau Waits. De fapt ii aud doar.

Intr-un final nu are importanta unde esti atat timp cat esti relativ sanatos si relativ liber. Viata functioneaza dupa aceleasi reguli oriunde ai fi. Cunosti, te incanta, uiti. Totul in cea mai eficienta orchestratie a unei cauzalitati efemere. Existi in fractiuni neglijabile de prezent. In conversatii, in saruturi, in oftat. Cand buzele se racesc si bagajele sunt facute, ai murit. Cand te muti sau pleci undeva, mori intr-un loc pentru a te naste in altul. Depresia, dezgustul, dezamagirea. Toti le gustam in nuante atat de diferite. Pe unii ii anesteziaza. Ii lasa inerti un timp. Pe altii ii arunca aleatoriu catre necunoscut.

Sunt zile in care beau sticle intregi fara a sarbatori ceva. Altele in care un pahar de vin inchide un intreg capitol de viata.

In cele din urma, te saturi sa fii o litera intr-o lume de cifre. Sa cauti Muzica pierduta in mari de zgomot. Obisnuiam sa ascult la nesfarsit zgomotul desi nu il intelegeam. Acum, e doar o tragedie fara sens. O filosofie a infinitului pentru oameni fara ocupatie.

Vad, fara indoiala, ca lumea continua sa existe cu sau fara aprobarea pulsului meu. Iar dragostea in sensul ei obscur continua sa traiasca in alte case, unde probabil e mai multa caldura si mai putine taieturi de pix, unde e mai multa mancare si sunt mai putine tigari. Mai multa liniste si mai putina muzica.

Dar nu e chiar asa de rau. Mai am cativa ani pusi deoparte in care pot trai complet strain de disperare.

Alta viata

 Nu am numărat niciodată acele ore magice.

Felul în care priveam în aerul subțire, spre un soare...

Încă mai scriu uneori. Îmi rod pixul timp de câteva ore magice și, pentru o vreme, dinții mei sunt ocupați să muște altceva decât propria inimă.
De cele mai multe ori, privesc afară, în aerul acela subțire, către soarele care se plictisește atât de tare de noi. Un soare care pleacă, ca să ne lase să ne distragem unii pe alții în întunericul strălucitor.

Așa că rămân pe drumuri, iar secundele se scurg ca mierea. Apoi aleargă spre necunoscut. Dar timpul nu se oprește niciodată. Nici măcar atunci când mâinile sunt împletite. Nici măcar atunci când trupurile se topesc unul în altul.

Nu obțin niciodată ceea ce vreau. În schimb, primesc mereu mai mult decât am nevoie. Așa că atunci când mă întrebi: „Ce îți dorești cel mai mult?”, presupun că...

Mi-ar plăcea să iti amintesti de mine ca de un moment al zilei. O după-amiază leneșă de iulie. Cu un vânt blând care îți mângâie părul așa cum ar mângâia fânul de pe un câmp. Una în care întâmpini moartea fără teamă, știind că mai sunt nenumărate vieți de trăit.

Mi-ar plăcea să fiu acele ore care așteaptă calm ca luna să coboare dintr-o mașină și să pășească pe trotuarul cerului. Să privească fără să spună un cuvânt acea entitate măreață care transformă oamenii în animale și animalele în praf.

Încă primesc mesaje în visele mele. Fețe ciudate mă întreabă: „Ai trecut prin noaptea asta?” Dar eu, cu memoria unui om sărac, nu-mi amintesc toate aceste comori.

Mă trezesc, muncesc, plec mai departe. Gândurile mele alunecă pe asfalt către apusuri și nisip. Și rămân acolo, sub umbrele, pentru o vreme.

E prea puțin loc pentru vise în zilele astea aglomerate. Nu mai valorează nici măcar cat negrul de sub unghie.

Din când în când, cu ochii obosiți, mintea obosită, sufletul obosit, dorm. Si in vise, traiesc.

 Imi amintesc cand ti-am vizitat casa. 

In cuier erau sase perechi de aripi. 

Pe masa din camera ta era vara,

in nonsalanta departare,

de iarna scarbita de afara.

Mi-am facut o tigara, 

si ne-am intins impreuna pe pat.

De la geam se auzea marea din Bucuresti,

si dupa ce fumul s-a catarat pe tavan,

eram amandoi leganati de un vas.

Dar razand, timpul trecea, 

mancat de gura lacoma a diminetii.

Iar expirand, confuzia,

am ajuns din nou

in bratele reci ale Constantei. 

10/14/2024

 M-am trezit într-o dimineață cu stomacul plin de whiskey și cu o geantă plină de haine. Sub mine, oceanul lovea stâncile ca niște pumni într-o falcă. Mi-am amintit toate dățile în care am crezut că o să mor. Toate acele zile înghițite de neant. Totul pare acum o glumă stupidă pe care nimeni nici măcar n-a ajuns s-o audă. Și mă bucur.

Mă bucur că am plecat. Mă bucur că de data asta eu am fost cinicul. Că am dat din cap neîncrezător în fața promisiunilor romantice. Acum, în blugii mei pătați, mă nasc încet într-o lume nouă. Una în care nu mai alerg după vreo afecțiune obscură.

O lume nouă. O lume electrică în care cerurile albastre, catifelate, varsă tunete mândre ca o frenezie de imnuri naționale.

În acest paradis, sunt vândut undelor radio. Magiei unor nume orchestrate perfect. Visele mele ard ca pânzele de păianjen într-un foc de tabără de neimaginat. Încet, uit aceste promisiuni moi și triste de vară. Despre cum eram în locurile greșite la momentul potrivit.

Nu mai las loc dorului de mare. Acum stau și privesc oceanul, iar mintea mea zboară peste Atlantic spre viitor. Unul bun. Îmbibat în vreme caldă și companie frumoasă. Unde totul este nou și straniu în moduri infinit de fermecătoare. Și nici aici nu voi rămâne pentru totdeauna.

Albastru 9/22/2022

Piele albastra in ore,

departe de meridian.

Albastra ca marea in locuri

ascunse de soare.

Albastra precum o umbra 

cuprinsa de o subtila teroare.

Departe, in larg,

sub pielea opaca a valurilor, 

sirene se dezbraca de straturile de noapte.

Cu ochi inaripati si pete de cerneala.

Cu buze arse de o nerostita indoiala. 

Inca imi inoata prin ganduri uneori,

atat de rar,

aceste fiinte cu ingheieturi legate,

din care gura mea candva tanara, 

tanjea sa smulga atat de multa carne.

Vise de cand eram orbit, 

inconjurat de animale,

ma tem ca mi-am uitat reflexia, 

iar anii imi pun la tample 

o coroana de nimicuri albe. 

Dar inca zdrobesc strazi,

sub talpa-mi care mangaie asfaltul,

Desi abia ating pamantul,

suspendat;

in catifeaua serilor

inghitite de albastru.  

Journal Entry 5

I`m so young and so tired.
measuring time so often
in acute stabs of pain.
Head aches, backpains, muscle burns.
My heart, either hectic or lazy
From loving too much or not at all.
I`m spending entire liftimes by the window,
watching the rain absently.
I stare incredously at the absurdity in the streets.
Sometimes I laugh. Sometimes I punch the wall.
Detached, I move through it all.