Vesti proaste

Scop. Asta e cuvantul sub limbile fiecaruia dintre noi. Orice "de ce? Cum? Unde? Cand?" isi trage seva din acest simbol al existentei noastre. Unii construim scopuri, altii urmam unele deja existente. Fiecare incearca sa dea un contur vietii sale cum stie mai bine. Fie ca iti invalui timpul in confuzia spontana a haosului sau urmaresti meticulos o ordine prestabilita, fiecare din noi cauta sa inchida ochii la sfarsit cu zambetul pe buze. Cu toate astea, in absenta unei ordini universale incontestabile, alergam ca descreieratii prin ziua necrutatoare si ne pierdem intoxicati in noaptea moale de cauciuc.  De regula nu sunt o persoana superstitioasa, fiind mereu sclavul rationalismului cinic. Totusi, pus in fata perspectivei unei morti premature sunt fortat sa iau in considerare orice aliniament ideologic. Daca exista un destin implacabil nu ma pot abtine sa ma gandesc ca situatia mea ar cam fi materializarea lui. Dar sa nu ne pierdem. 

Astazi de dimineata a fost pentru prima oara in mult timp cand mi-am amintit ce am visat. 

M-am trezit intr-o lumina calda si am incercat sa deschid ochii. O durere usoara imi mangie ochii in timp ce pleoapele mi se despart lenes precum doi indragostiti dintr-o imbratisare. Un fir subtire de sange alearga pe obraz din coltul ochilor ce imi pareau doua rani deschise. Mi-am simtit corpul greu sub o rafala de trei focuri de tuse. In timp ce priveam in jur, am vazut un tomberon micut in care stateau imbratisate servetele in haine sangerii. Cuprins de nelinistea camerei albe primul gand care m-a lovit a fost ca am murit. Dar nu eram singur. Nu era nici un corp in patul din care m-am ridicat.  Si in plus mortii nu sangereaza. Eram intr-un spital. Pe pereti, umbre de igrasie pareau ca aluneca incet cand imi intorceam privirea. Ramele ferestrelor pareau niste batrani mancati de cariile timpului asteptand rabdatori ultima suflare. In vaza de pe noptiera, un buchet de trandafiri albi zacea ofilit precum sotia unui marinar ce valurile nu i l-au mai adus inapoi. Printre picioarele patului doi gandaci alearga frenetic precum doi catelusi ce se joaca printre picioarele mamei lor. Dupa un timp mi-am simtit narile impunse usor de un parfum acid de urina. Batranul din patul de alaturi, intalnindu-mi privirea si-a rotit rusinat ochii cu amarul unui condamnat la moarte la executia caruia asista prorii copii. M-am apropiat iar de patul meu si am privit in gol la fisa spanzurata de grinda metalica. Tremurand de emotie in timp ce degetele mi se intindeau electrizate spre hartia ascunsa in scutul de plastic. Acolo, fugind de cuvantul diagnostic batut parca in piatra, statea scris Cancer precum o sentinta finala. M-am asezat incet pe marginea patului si cotrobait prin sertar dupa orice de scris. Printre zeci de foi gasesc intr-un final ceva. E creionul meu verde nr.2. Un zambet crapat imi strange buzele vazand ca era doar un chistoc tocit si varful sau e rupt. O voce fluida ca insulina isi lasa ecoul pe peretii craniului meu : "Domnu' Nitu, e timpul." Ma ridic incet si o urmez calm pe holul spitalului. In spatele meu, pe ritmul unor instrumente slabite de boala aud soapte calde ce aduc o incurajare anonima in suflet. Imi da un sentiment straniu  precum o chemare melodica din partea unui necunoscut catre un suflet in genunchi. 

And there will come a time, you'll see, with no more tears.
And love will not break your heart, but dismiss your fears.
Get over your hill and see what you find there,
With grace in your heart and flowers in your hair.

Si am inchis ochii. 

Astazi am deschis ochii in lumina palida a diminetii. Mi-am tarat pasii un pic prin casa si am plecat spre medicul O.R.L cu un zgomot surd in urechi. Acolo, o voce rece si indiferenta mi-a spus dupa o pauza scurta "Nu stiu cum sa-ti spun dar cred ca ai cancer laringian. Vino neaparat pentru analize sa vedem in ce stare e si ce putem face...". Restul discutiei a fost doar o insirare de silabe vagi care conturau speranta gratuita ce fiecare medic o ofera unui pacient terminal. Si asta a fost tot. Asta a fost ziua in care fantana din care scoteam apa vietii mi-a intors galeata aproape goala.

Cred ca cel mai mult imi vor lipsi lucrurile nefacute si persoanele cu care nu le-am facut. Dar asta e viata, un carusel dement in care nu stii in ce moment ti se termina cursa. Pe unii ii vezi cum coboara, dar nu-ti poate fi cu adevarat mila de ei cat timp cat rotile tale inca scrasnesc violent. Dar sunt si multi care stau pe gard sa urce iar timpul nu asteapta pe nimeni. A fost o calatorie placuta. Ne vedem pe partea cealalta. 

Control medical

                Ce loc ciudat e pamantul asta. Am tot ce imi trebuie sa fiu maret dar calc singur in minele mediocritatii. Muzica planetei imi poate face oricand o dializa spirituala, dar simt doar cheaguri crescand sub piele in timp ce ascult propaganda calailor nostrii. Imi simt suflarea grea de la cianidul pe care plamani prosti il varsa in aer. Ochii imi concentreaza ura ca o lupa pe figuri ce par sa nu inteleaga nimic din viata asta. Veritabile animale care fac poteci pana la alimentari si umplu gunoaie cu fiinta lor. Imi simt inima ca un tun care arunca proiectile de ura peste altele care zac si saliveaza sange in piepturi goale. Pana si sufletul imi sopteste scarbit in ureche ca nu au nici o scapare. Ii privesc cu mintile lor adancite in saci de dormit de smoala precum fluturi ce au murit inainte sa iasa din cocon. Uneori as vrea sa injunghii in ele cu sabia mea de carbune, gauri prin care sa intre lumina. Dar ar fi inutil. Creionul meu e mai bun in a tatua idealuri pe abisurile albe de hartie decat in a deschide drumuri unor oi ce iubesc compania lupilor. E isteric de haios cum schimbarea vine mereu precum o boala. Asteapta rabdatoare, consuma, se multiplica fara ca cineva din exterior sa ii observe miscarea subversiva. E ca o mare care musca in fiecare an din uscat, asteptand sa inece toata mizeria lui intr-o zi. E acelasi arhetip peste tot. Mai putin aici. In locul asta, cretinitatea a suferit mutatii. Si-a cultivat un metabolism cu care respinge vehement orice asalt al ratiunii. Sub coma spirituala in zodia caruia zace orasul, imi vad "cenusa materiei" atrofiindu-se. Nici nu mai simt convulsiile revoltei. Pur si simplu imi vad fiinta submersata in cazanul de aur al artei. Imi torn pe piele ideile nobile ale cartilor, si-mi pun lentilele contactului cu picturi. Sorb lacom muzica unor sfinti ce mangaie clape si chitari si memorez psalmurile nostalgiei lor. Ce altceva poti face pe pamantul unde gasesti profetii neamului ingramaditi in buzunare burdusite zambind fals din spatele unei pelicule de plastic?
E greu sa-ti vezi cedand, pe rand, fiecare simt, sub tirania majoritatii. In timp gatul nu va mai urla la somnambuli ce n-au cunoscut trezirea. Degetele vor elibera pixul din inclestarea ce-l stoarce de idei iar incruntarea de milenii se va topi intr-un zambet tampit.
Uneori, impinse de trecerea timpului, imi simt incheieturile cedand sub greutatea scutului ce nu-mi permit sa-l las din mana. Ingropat in laturi, am impresia ca treptat corpul meu mimeaza forma porcilor cu care ne luptam. Probabil e doar o problema de timp pana ma voi aseza obosit jos asteptand taierea.

I'm a cat

Inca o noapte in care fac poteci pe fata trasa a orasului mort. Uneori ma bucura sa vad ca sufletul meu nu e singurul care nu mai respira. Masini se intrec grabite spre garaje ca oameni satui de viata. Greieri tes plase cu cantece de milenii, prinzandu-mi gandurile in ele. Nu aud decat ecourile cuvintelor in cavitatea dintre coaste. Pe drum, o pisica se joaca singura cu un pachet gol de tigari, in intuneric. Se opreste o secunda si se uita lung apoi lasa hartia in voia sortii si pleaca. Se pierde elegant intr-un vals, printre spini, chistoace si frunze uscate. Probabil nu o sa o mai vad vreodata. Poate nici nu a fost acolo. Imi tarasc picioarele inapoi spre casa. Imi intind capul pe perna in timp ce caini isi varsa turbarea pe luna. Adorm usor...

Nu te ruga pentru iertare. Roaga-te pentru inspiratie!

Oameni. Niste statui de aur acoperite de groase paturi de praf. Din fericire avem arta. Ploaia care indepateaza pelicula opaca de uratenie a omenirii. Poate vrei sa ma contrazici. Poate consideri ca sentimentele sunt solventul de conservare al umanitatii, in sensul spiritual al cuvantului. Dar nu e nici pe departe adevarat. Am vazut oameni desfigurati de gelozie, am vazut fetele scurse ale unora inecati in depresie, am privit neimpresionat cum titani ai rasei au fost ingenuncheati de ridicol si indivizi cu mandrie divina s-au tarat prin noroi cu porcii.
Poate ai obsevat intamplator ca nici un artist nu e cu desavarsire urat in sensul ca poate avea un handicap fizic, poate chiar mai multe, poate fi un cretin notoriu sau o persoana care al carui caracter e dulce ca mirosul de formol. Intr-un final privind produsul mintii lui nu te poti abtine sa fii absorbit de ce zace in santurile cenusii ale mintii sale. Uneori ma simt furat pe nesimtite de invidie si orice defect al lui e amplificat sub lentila convexa a frustrarii. Asta pana in punctul cand atingi, asculti, citesti. Avand contactul brutal cu o sclipire oricat de fada de geniu ai senzatia ca aceasta sterge ca un burete orice ai dispretuit vreodata in persoana respectiva. Chiar daca doar pentru cateva minute. Nimic din ce stiu eu nu ii poate oferi unei persoane iertare subita pentru imperfectiunile pe care le are. Astfel, indivizi care au trait in concubinaj cu viciul apar in fata multimilor drept sfinti ai frumosului. In orice alta circumstanta acesti oameni ar fi purtat crucea grea a stigmatizarii (betiv, boschetar, curvar, drogat, afemeiat etc)
Fie asta, fie arta e doar o mantie pupurie purtata de un cocosat hidos. Poate artistul nu e decat un monstru care zace in umbra parfumului palpabil al artei sale. Un iluzionist care sta in spatele unei oglinzi, lasandu-te prada propriului tau ego, in timp ce tu ii aplauzi cu convingere grandoarea. Asta nu vom sti niciodata pentru ca omul in esenta e ca un cantar mecanic, orice graunte de praf ii poate tulbura judecata. Acum revenind la artisti, nu ma pot abtine sa nu observ setea cu care devoram potentialul. Potential pe care il vedem in altii desigur. Vorbesc de "artisti de buzunar" daca ne putem numi asa. Oameni ca mine, ca tine pe care viata sau salbaticia tineretii i-a tinut departe de haosul faimei. Din oameni pe care ii cunosti devin un fel de profeti de ghetou iar mainile lor unelte ale supranaturalului mizerabil. Oameni care prin delirul lor necontrolat te fac sa realizezi ca traiesti viata ca pe un part time job, majoritatea timpului nefiind acolo unde trebuie...
si soarta face ca neatentia/nepriceperea mea sa lase pe mana uitarii restul acestui text; si asa reprodus dintr-o memorie roasa de moliile vietii. Scuzele mele

Era Soarelui

In timp ce pixul imi danseaza pe foae sunt blocat intr-un purgatoriu de liniste. Am muncit colosal pentru a avea orele astea de claritate departe de cei pe care ii iubesc sau cei care ma urasc, dar am ajuns si aici. E ciudat cum iti gasesti insule de pace in cele mai stranii locuri. Uneori cred ca acel "taedium-vitae" ce a ajuns sa-mi fie parte din mine la fel de bine ca o mana sau un picior s-a datorat in (mare) parte betiei narcotice in care am zacut in ultimul timp. Fie asta, fie m-am nascut mizerabil iar euforia acestei perioade mi-a dezgropat optimismul. in orice caz, e bine sa ai un alibi. cu toate astea, timpul e la fel de necrutator, dar in lumina palida a unui soare nevazut, ploaia aduce de data asta speranta. Uite un cuvant pe care nu l-am folosit de mult fara sa-l jignesc. E suparator cum obisnuim sa ne tragem nefericirea prin viata ca pe un cal mort lasand urme adanci prin drumul si asa incert al existentei noastre colective.
In fine, daca vrei sa aflii ceva concret despre mine iti pot spune ca mi-am pierdut un pic din privirea derizorie cu care te obisnuisem in unele nopti. Parul mi-e un pic mai lung dar fara sa ascunda dragalasenia figurii mele de copil (sau cel putin asa mi se spune). Talie mi-e mai ingusta pentru ca ore grele de munca mi-au ciupit din greutate. De ceva timp mi se spune ca limba mea si-a mai pierdut din usturimea cu care isi arunca de regula cuvintele. Asta ma bucura chiar daca ma gandesc ca o parte considerabila din mine a fost aruncata cu piatra de gat in ape. Uneori am senzatia ca dusurile lungi sub privirea prietenoasa a soarelui mi-au mai spalat din scarba pe care am avut-o pentru oameni dar mai ales pentru mine. Cred ca mereu i-am iubit intr-un fel sau altul doar ca stilul meu stangaci de viata nu a stiut sa reflecte asta. Ce mult ma bucura pretextul nostim pentru care inca ma mai pot agata de amintirea ta. Aceste mici scrisori la care degetele tremura in nerabdare precum acul unui poligraf.
Ma gandesc ca avem atat de multe de invatat si atat de multe alegeri de facut pentru a ne ameliora durerea unor vise pierdute sau sparte. Desi par neinsemnate, lucrurile astea vin uneori drept adevarate cadouri din partea vietii. IN lumina ultimelor evenimente ma simt ca un Adam ce a omorat sarpele lasand merele in voia sortii. Nu ma intelege gresit, nu mi-am pierdut setea insatiabila de cunoastere, ci doar metodele. Nu mai sunt suporterul excentric al nebuniei si desi am ramas in relatii bune, pot spune cu zambetul pe buze ca sunt sub o noua conducere. Inca nu stiu daca mi-am pastrat sarmul dement, pentru ca natura e mereu amabila chiar cand nu are motiv.
Revenind, acum imi plec capul in fata unui alt zeu. Cel al dragostei, indiferent sub ce nume se ascunde. Ca e Afrodita, venus, Hathor, Iisus, Paul, Anca, Beti, Angel, Alex, Cristina, Manuela, Irina, Imra, Iulia, Mirona, Seydar, Ana, Silvia, Bobby, Andreea, Jamie, Andrei, Livia, Lili, Otilia, Oana, Robert sau alte entitati ce le impart numele si caldura spiritului. Aceea simtire vie ca celulele corpurilor noastre ce nu se observa decat in noptile parfumate de ale vietii. Eu zic ca am aici destui zei si adoratie cat sa pornesc o religie. Acesti oameni care prin lucurile care le-au indurat si la care m-au supus isi merita din plin titlul. Existenta noastra e o bataie de inima ce isi arunca ecoul in eternitate, unde orice gest ne tine mai aproape si orice greseala ne pastreaza mai bine in albumele memoriei. Dar tu? Tu la ce zei te mai inchini zilele astea? Cu drag, Marius Cristian

A dear friend

Sub luna verii
Alearga o fiinta ciudata
In zodia nepasarii
Cu muzica se-mbata

Si calca bland pamantul
Si nisipu-i face cale
Are mereu avantul
Cand isi pierde trupu-n mare

In scartait de roti
Sau plutind deasupra vantului
Delicat sau tropaind
Vine 'naintea cuvantului.

Cu piele ei creola
Si purtarea ei nebuna
E iubita in mod egal
Si de soare si de luna.

Iar noi vechi prieteni,
Ce gravitam pe-ai ei orbita
Suntem pierduti in universu-i
Ce se naruie intr-o clipita.

Exp III

Carbune-n lemn de tei
Cu minunata mireasma;
Umbla printre noi,
Suflete de pucioasa.

Si stai la umbra increderii
Nevrand pe veci sa pleci;
Stiind ca-n soarele vietii,
Sigur o sa pieri.

Dar cand inchizi linistit ochii,
sub presiunea somnului fara cuvant;
Carbunele-ti arde carnea
Pucioasa te trage-n pamant.

Nu-ti incredinta somnul
In soapte frumos parfumate
Ci taie intai scoarta
si vezi ce zace-n spate.

Exp II

Vezi,
Si eu am avut un vis
Am vrut sa ma desprind
Sa m-arcuiesc sa fac un salt.

Cel mai greu mi-era primul pas
Ma dureau si gleznele
Din zilele cand am zacut in praf.

Tu treceai pe sub salcii
Dand la o parte cu mana
Fisuri stralucitoare de lumina
Ce printre frunze le arunca luna.

De aceea te-am ajuns din urma
Impodobind tacerea dintre noi
Cu vorbe intamplatoare
Cautandu-ti zambetul vioi

Neintitulat

Eram pe-atunci pe tarmul vietii-amare
Ce neatinsa nu se-ntindea-nainte;
Ca marea infiorata si fierbinte,

Ca cerul limpede pierdut de-o boare
Credeam pe atunci in vise fara tinte

Si azi, de nesfarsitul mistic,
In care te-am vazut, mi-e mintea plina
Si azi revad cum fata ta senina

Luase tot al noptii intuneric
Si toata calda stelelor lumina.

Eu nu am cunoscut decat frumosul
Si-atunci am ingenuncheat din suflet tie

Si ziua sub oceanica tarie
Si noaptea cand sclipeste abisul
Adanc, de-albastra stelelor faclie.

De-atunci eu am plecat departe
Nemarginita-mi este calda-ti amintire.
Caci am sorbit prin simturi si simtire
Eternitatea, in cea mai dulce fericire.

De atunci am gustat, gandindu-ma la tine
Tristetea framantata si amara
A singuratecilor nopti de vara

Si am trezit suspine de odinioara
Ce toata viata noastra ne-o infioara.

I live in nature

Existenta e o padure unde cresti pe langa copaci strambi sau fara frunze. E chinul radacinilor tale de a ajunge la altele care tin arbori frumosi si verzi. E visul neintrerupt de a fi in mijlocul unei livezi unde ti se ofera fructe proaspete si vant prietenos in loc de spini si uscaturi. O viata unde simturile se imbata cu mirosuri nicidecum cu fum si borhot. Un loc unde ramurile tale ascund stelele, departe de frica toporului. Un loc unde toti avem aceeasi inaltime si nimeni nu umbreste pe nimeni. Un loc unde ploaia nu ii mangie doar pe unii si ii lasa pe ceilalti sa se usuce incet.
Cautam toti acel pamant moale ce nu iti sufoca radacinile pastrandu-te in acelasi loc vieti intregi. Orice inspirat aduce in noi speranta. Orice respirat ne-o fura. Sufocati de idealuri de maretie nu realizam ca de fapt suntem doar frunze in voia vantului. Cand vom sti asta, libertatea noastra va fi nemarginita. Vom pluti pe nori de vata sau in tornade de praf. In dansuri nebune vom imbratisa lumea asa cum ne-a fost mereu frica sa o facem. In lumina becurilor chioare, pe strazi launtrice unde lumina lunii si bezna orasului isi fac escapadele. Vom face baie in sticlele sparte si ne vom inveli in tutun in noptile reci. Livezile noastre cu vise vor fi doar amintiri vagi in bucuria noastra intoxicanta. Dar nu suntem liberi. Si unii din noi nu vor fi niciodata. Suntem arbori inrobiti, cu toata viata inainte, incerta cum e ea. Dar avem timp pentru toate? Astazi suntem verzi. Vom fi oare si maine?

...

Life. Pretty amazing huh? Even out there, in the dirt. Hungry, drunk and high. Hungry for rest, drunk on music and high on happiness, stumbling your way through disapproving looks and moronic laughs. Those moments of awe in which love, friendship, loyalty, everything you thought lost in people, melts into one ecstatic smile. There is no time, no space. Just laughs, hugs and loud voices screaming with joy. For a few hours we were only a handful of souls entwined in unjustified madness. Maybe it was the hypnotic visage of the fair. Maybe the carnival was in our spirits that yearned for some sweet release. That I will never know. But what I will never forget is what we have seen and felt that night. Together we lunged into hell like cliff divers and then flew like doped angels into the heart of the night sky. Again and again and again. Our bodies were dried of sadness, and oiled in the liquid of forgetfullness. We floated like rock'n'roll ghosts among the animals of our era. We slowly dissolved in the primordial soup of cosmos. Our laughs echoed through galaxies and our joy spread like ripples of an atom bomb. The blind laughed as their shadow engulfed them and dragged them into the ground. All around us those people killing time in the fair didn't know that actually TIME was killing them.

Delirul

Adevarul e ca uneori ai senzatia ca treci prin viata ca un colos de piatra. Nimic nu te tine in loc, nici macar nu iti intarzie dansul dement printre ani. Ca un nebun care alearga descult printr-o campie interminabila. Ma simt uneori furat din patul meu, dinauntrul coastelor mele in zile in care am impresia ca traiesc doar un lung delir. Sunt nopti in care am urlat cu haita mea turbata la becuri ce-si aruncau lumina aroganta peste noi. Am tanjit dupa multe lucruri si m-am tarat infometat in urma lor. M-am strecurat printre siluete stranii incercand sa le observ, sa le inteleg...sa le invat. Dar ochii mei vad doar culori iar urechile mele aud doar muzica cristalina a unor cuvinte. E un zid imens de carne si os ce apara adevaratul om. Omul la care nimeni nu ajunge niciodata. In cel mai bun caz sunt doar gauri in el si ne multumim a trage cu ochiul prin ele,cu pretentia proasta ca am vazut tot ce era inauntru. Sincer sa fiu, am renuntat sa mai gasesc algoritmurile pierdute ale omenirii. Justificari pentru actiuni de care si animale ar cadea zdrobite de constiinta. De aceea am zis ca o sa implic cat mai putini oameni in setea mea salbatica de viata. Cei ce te vor in preajma lor te gasesc. Dincolo de telefoane, de calculatoare, faxuri, porumbei mesageri sau mai stiu eu ce.
Am auzit vocile inflacarate ale lumii dar ma gasesti mereu in bratele unei linistei reci. Am decis sa dansez ca un dement in ploaie in loc sa astept sa iasa soarele.